//
you're reading...
Amintiri, Sentimente asternute

A trecut un an…

Sau aproape un an. Azi mi-am dat seama. Ma intreb daca subconstientul meu stia ca urmeaza sa aniversez o asa trista intamplare si de-asta am fost agitata zilele astea. Oricum ar fi, vremea de afara e ca o oglindire a ceea ce a fost atunci: o ploaie gri si mohorata, parca prevestitoare a ceea ce urma sa se intample.

Nu am scris clar ce s-a intamplat atunci, sau cel putin nu pe blogul de aici. Nu am gasit puterea sa o fac si sa va las pe voi sa vedeti atat de adanc in sufletul meu. Imi lipseste curajul asta si pur si simplu nu m-am simtit suficient de puternica incat sa o fac. Nici acum nu sunt pregatita, dar o fac in speranta ca poate o alta “eu” se va simti mai putin singura in lupta pe care o duce cu o viata nedreapta.

Era 16 octombrie 2014 atunci cand am pierdut ceea ce parea a fi un inceput de viata perfect, care trezise in mine niste sperante, niste vise pe care inca nu mi le imaginasem. Si totul s-a intamplat atat de repede incat nici nu am apucat sa constientizez amentintarea care se ivise brusc. A doua zi m-a gasit goala pe dinauntru si la propriu si la figurat – am plans cat pentru o viata intreaga si m-a durut cat pentru doua si uite asa am descoperit un sentiment ce nu avea sa ma mai paraseasca vreodata. Poate ca la un moment dat se vor umple multe goluri din mine, insa acela niciodata, pentru ca, asa cum am scris in alt articol, cand o minune pleaca din viata ta, pleaca si cu o bucata din tine. Una din 4 femei care trec printr-o pierdere de sarcina nu e doar o statistica: sunt EU si azi vorbesc despre asta.

Zilele au trecut greu si fara putere in fata unei dureri neasteptate (poate si de-asta a durut atat de tare, pentru ca nu imi trecuse prin minte o asa posibilitate), iar acum s-a dus un an. S-a dus un an lipsit de pata de culoare pe care chiar o asteptam cu nerabdare si parca, pe undeva, m-a cufundat intr-o resemnare acuta. A fost mai greu la inceput, insa obisnuinta si-a spus cuvantul. Am acceptat ceea ce s-a intamplat, desi nu am reusit inca sa o spun cu voce tare; cuvintele mi s-au oprit mereu acolo unde au inceput lacrimile. E mai usor decat atunci, nu neg asta. Ba chiar luna asta mi-a adus o detasare nesperata, insa durerea provocata atunci va avea mereu ecouri de-a lungul timpului. Am tot crezut ca la un moment dat se va opri, iar eu imi voi continua viata ca si cum nu s-a intamplat niciodata, insa am fost naiva si nestiutoare. Mi-am dat seama tarziu ca ce a fost, ceea ce trebuia sa fie si ceea ce am pierdut sunt parte din mine, din experienta vietii mele, si ca ma vor insoti mereu. Iar acum a trecut un an – m-a izbit putin perspectiva asta, parca pur si simplu nu ma asteptam sa ajung aici si sa resimt aceeasi durere devenita cronica, dar uite ca viata inca imi ofera surprize…

Nu visez mesaje de incurajare, rugaciuni soptite pe la colturi sau simpatie in ochii celor care ma vor vedea dupa ce au citit articolul. Stiu ca va fi o barfa buna pentru o vreme, pana cand isi va pierde efectul de noutate. Scriu aici pentru tine care treci prin ce am trecut eu, ca sa stii ca nu esti singura, ca o sa mai doara, dar ca o sa inveti sa traiesti cu durerea. Iti scriu ca sa iti spun ca nu ai gresit cu nimic si ca a cauta vinovatii e inutil si mai dureros decat e necesar. Trebuie sa te ridici de unde ai cazut, sa te aduni asa cum poti mai bine si cumva sa privesti inainte, chiar daca trecutul te va bantui din cand in cand. Iar cel mai important lucru e sa nu te ascunzi si sa nu suferi singura. Lumea trebuie sa invete sa se comporte si in asemenea situatii, iar tie nu trebuie sa iti fie rusine de faptul ca te doare. *Si acum un mesaj pentru “lume”: daca stii ce s-a intamplat, nu o privi ciudat, nu te uita cu mila la ea, ci pur si simplu sopteste-i ca e puternica si fa-o sa se simta normala din nou… Daca, in schimb, nu ai habar de situatia cuiva (lucru care e extraordinar de frecvent si e normal), nu veni cu replici stupide de genul: “voi cand faceti un copil?”, “aveti sa ne dati vreo veste?”, “tot doi sunteti”, ca s-ar putea ca in cel mai bun caz sa gasesti una mai sarita de pe fix asa ca mine si sa iti tranteasca adevarul si crede-ma, nu o sa ai in ce gaura sa te tarasti, sau in cel mai rau caz, vei redeschide o rana in sufletul intervievat. Unele subiecte sunt de discutat, altele de evitat, iar daca nu esti sigur in ce categorie se incadreaza, atunci considera ca face parte din a doua.

Da, a trecut un an… Nu stiu daca sunt mai puternica sau nu, nici daca sunt mai pregatita sa infrunt viata, insa stiu ca sunt diferita si ca toata experienta asta m-a schimbat si a trezit in mine noi conceptii, idealuri si principii. Inca mai doare atunci cand privesc in urma, dar am invatat sa ma ridic de unde am cazut si sa nu imi pierd ambitia. Uneori e mai greu, alteori mai usor, insa de fiecare data stiu ca nu lupt singura si stiu ca se poate mai bine. Acum ploua, dar dincolo de norii de afara straluceste un soare care va invinge la un moment dat. Tot ce imi trebuie e rabdare..

Advertisements

Discussion

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

October 2015
M T W T F S S
« Sep   Nov »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Blog Stats

  • 2,271 hits
%d bloggers like this: