//
you're reading...
Amintiri

Parfum de copilarie

Am avut o copilarie frumoasă, bogată.. Îmi amintesc cu nostalgie de nucul din fundul grădinii, de iarba rece ce creștea la umbra casei. Țin minte cum, in energia mea debordantă, îi epuizam pe ai mei, care se străduiau să mă tempereze. Nu am dormit niciodată la prânz, timpul era prea prețios pentru mine. Cine s-ar mai fi jucat cu Spick, Lucky, Picky sau Rosie, câinii copilăriei mele? Cine ar mai fi petrecut ore in șir încercând să clădească o căbănuță suficient de rezistentă încât să reziste unei rafale de vânt? Nu, timpul nu era pentru dormit, existau lucruri mult mai importante de facut. Îmi amintesc, de asemenea, de mâncarea mamei și de mofturile mele care erau la ordinea zilei! Am scăpat și de alea, cu câteva excepții.

Am citit multe carți. Ai mei obișnuiau să mă privească ca pe un șoarece de bibliotecă atunci când mă refugiam in camera mea târând după mine o jumătate de bibliotecă. Nu-mi păsa; eu știam că le voi citi pe toate in orele libere pe care le aveam și ignoram scepticismul celorlalti. Dacă ar fi sa imi comprim anii in numarul de cărti citite, aș spune că am câteva biblioteci. E mult sau puțin? Cred că depinde pe cine intrebi.. Încă tânjesc după cărti noi, deși timpul imi dă de furcă acum.

Parcă era mai frumos. Nu cred că am mai vazut de atunci primăveri așa de maiestoase. Îmi plăcea să mă asez sub copacii din gradină și să privesc in sus, prin ninsoarea de petale ce se pornea la fiecare adiere. Încă de pe atunci iubeam scrisul. Îmi luam cu încredere caietul si pixul preferat, și mă instalam rapid pe o pătură, mâzgălind acolo ceea ce eu numeam poezii. Parcă deja simt aerul înviorator… Alte dăți, îmi faceam drum la vecinul de la numărul 14. Noi eram 14 bis. El era pasionat de timbre, afinitate pe care, la timpul respectiv, i-o împărtășeam. Îmi îngrămădeam colecția pe mica lui masă și îl așteptam cu nerăbdare să scoată clasoarele lui, vizibil mai valoroase decât ale mele. Când stau și mă gândesc, cred că m-a fraierit de câteva ori când faceam schimburi, dar oricum, nu mi-ar fi păsat. Era un om blând, mi-a fost drag de el.

M-am cufundat in amintiri. Simt mirosul de liliac, amestecat cu cel al mărgăritarelor ce se odihneau la umbra dintre casă si gard. Parcă văd si acum locul bătătorit din fața casei și simt răcoarea pe care o oferea in zilele călduroase de vară. Aș da multe ca să simt toate astea pe viu măcar încă o dată! Era câte ceva special la fiecare anotimp. Pomii înfloriți – primăvara, fructele din gradina și dulcețurile pregătite vara, frunzele ruginii ce cădeau toamna și pârtia de peste drum pe care o luam cu asalt iarna. Asociez oarecum perioada respectivă cu sentimentul de liniște, cu ideea de simplitate, poate tocmai de-aia îmi lipsește așa de tare.

Pe atunci faceam sport. Dar sport adevarat. Toată gloata de copii însuflețeam strada cenusie si prafuita. Binecuvantarea asfaltului a ajuns prea tarziu pentru noi, căci ne-am mutat la ceva timp. Nu mi-a plăcut ideea unei case noi. Îmi placea a mea, chiar dacă era mai mică. Acolo imi erau amintirile – martori tăcuți ai nazbatiilor si farselor făcute. Împreună cu sora mea, nascoceam cele mai nastrușnice idei: de la construirea unor tunele prin zmeura mamei, pana la dezvoltarea unei afaceri cu – ghici ce?! – praf de pietre. Mi-au lipsit astea când am plecat. Am trecut pe acolo de multe ori. Inițial, îmi era natural să îmi îndrept pașii spre ceea ce fusese “acasă”. Parea neschimbată, îmi venea să intru ca să îmi reîmprospatez memoria. Acum însă, îmi e straină. Noii locatari nu s-au mai ingrijit de gradina odinioară administrată cu mare grijă de ai mei, au schimbat gardul, acoperișul, tot. Vecinul cu timbrele a murit, iar noi parcă nu am fost niciodată acolo. Nu îmi mai inspira nimic acum, decât poate o ușoara nostalgie ce mă duce cu gândul la ce a fost, la ce a însemnat odată micuța casă de pe T. Vladimirescu.

Nu am crescut la calculator, ci am prins gustul jocurilor de pe înserat. Îmi amintesc ca dulciuri cornurile Chipikao și guma turbo, precum și sticluța aia mică de Tutti Fresh pe care o luam uneori la grădiniță. Nu țin minte să fi văzut chips-uri sau alte snacks-uri la noi in casă, sau chiar la magazin. Dar parcă era mai bună mancarea. Poftesc uneori la o ciorbă de lobodă sau la o supă de urzici. E cam greu să găsesc așa ceva când mă trăznește pe mine în miezul iernii.

A fost cea mai usoară perioadă din viața mea, deși ăsta e, de obicei, un fapt general pentru oricine. Singurele mele griji erau corelate cu timpul de joaca, iar în rest, viața părea a fi tare simplă. Bine zis “părea”! Repede se schimbă lucrurile. Abia am deschis ochii, că timpul a și înghițit toată simplitatea și a lăsat în urmă doar ce era mai complicat. Mi-a rămas întipărit în minte un citat pe care l-am întâlnit odată: “Copilăria este cadoul pe care ni-l face viața pentru ce vom avea de îndurat.” Trece repede vremea și rupe în graba ei și frânturi din mine. E inevitabil și ireversibil, știu, dar parcă i-aș întrerupe alergarea. Doar cât să mai simt încă o dată parfumul copilăriei mele apuse…

Advertisements

Discussion

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

March 2015
M T W T F S S
« Feb   Jun »
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

Blog Stats

  • 2,264 hits
%d bloggers like this: